Conținutul video a devenit implicit în comunicarea online — și odată cu el, un set de obligații WCAG precise. Pentru video preînregistrat cu sunet, criteriul 1.2.2 (nivel A) cere subtitrări sincronizate. Criteriul 1.2.3 cere audiodescriere sau alternativă media, iar la nivel AA, 1.2.5 cere audiodescriere pentru conținutul vizual esențial. Pentru audio simplu (podcasturi), e nevoie de transcriere.
Subtitrări: nu doar dialogul
Subtitrările pentru accesibilitate (closed captions) includ și informația sonoră relevantă: cine vorbește când nu e evident, muzica semnificativă, sunetele importante („[aplauze]", „[telefonul sună]"). Generarea automată a ajuns surprinzător de bună pentru română, dar rămâne un punct de plecare: numele proprii, termenii tehnici și punctuația cer corectură umană. Regula practică: generezi automat, corectezi manual, publici fișierul ca track de subtitrare (nu „hardcoded" în imagine — utilizatorul trebuie să-l poată activa, dezactiva și stiliza).
Transcrierea: cea mai subestimată
O transcriere completă publicată sub video servește utilizatorii surzi, pe cei care nu pot da sunetul tare, pe cei care preferă să citească — și motoarele de căutare, care indexează fiecare cuvânt. Pentru multe organizații, transcrierea e cel mai bun raport efort/beneficiu din toată lista de accesibilitate media.
Playerul contează la fel de mult
Cel mai accesibil conținut e inutil într-un player inaccesibil: butoanele trebuie să fie operabile de la tastatură, cu nume accesibile, iar autoplay-ul cu sunet încalcă 1.4.2. Playerele native ale platformelor mari sunt în general conforme; problemele apar la playere custom. Și o regulă absolută din 2.3.1: nimic nu clipește mai mult de trei ori pe secundă — riscul de criză fotosensibilă e singura situație în care WCAG vorbește de pericol fizic direct.